Povestea locului
În centrul geografic al orașului (marcat de monumentul „Km 0”) se află statuia voievodului Constantin Brâncoveanu, amplasată în fața pridvorului bisericii Sf. Gheorghe Nou, ctitoria sa. Voievodul amintit a reconstruit de fapt biserica respectivă (târnosită în 1707, care reprezintă ultima sa ctitorie, și totodată a refăcut și mărit hanul înconjurător, înzestrându-l cu „case patriarhicești și egumenești”, astfel că „se întărise mănăstirea cu un zid împrejur și cu chilii”. Aici, hanul dotat cu cele două sute de încăperi devine cel mai mare de pe cuprinsul Bucurescilor și, datorită amplasării sale centrale, ca și a multitudinii de mărfuri ale negustorilor angrosiști – „toptangii”, cum erau denumiți – se transformă în centrul întregii vieți economice a capitalei, cel puțin pentru o perioadă de timp.
Biserica Sf. Gheorghe-Nou este în același timp necropolă și voievodului Ioan Mavrocordat (1716 – 1719), unul dintre succesorii fanarioți ai lui Brâncoveanu. Astfel, după tragedia din 1714 când Brîncoveanu este decapitat la Constantinopol împreună cu cei patru fii ai săi iar trupurile, inițial expuse publicului „în fața porții celei mari”, sunt ulterior aruncate în mare la porunca vizirului deoarece acesta „la vederea mulțimii adunate cu acest prilej de a cărei revoltare se temea” și apoi pescuite pe ascuns de „unii creștini” și îngropate la mănăstirea Halki, din apropierea capitalei otomane. De aici, după șase ani de la cumplita execuție, Doamna Maria a reușit să le aducă în mare taină la București și să le îngroape sub o lespede de piatră, vecină cu cea a voievodului Ioan Mavrocordat amintit mai sus, cel care era salvatorul ei din exilul constantinopolitan.
Secretul mormântului brâncovean a fost păstrat cu strășnicie preț de două sute de ani și de abia în 1914, profesorul Virgil Drăghicescu a descoperit o inscripție care a validat locul de veci al voievodului, aflat sub piatra ornată cu celebrele motive înflorate. Această inscripție a fost descifrată pe o candelă aflată în biserică, indicând clar locul de îngropăciune a rămășițelor voievodului și a fiilor săi. Tot în biserică se mai află o piatră tombală, deasupra mormântului de mai târziu a ginerelui voievodului, Manolache Lambrino și unde se pare că este înhumată chiar Doamna Maria. Căzut în ruină după ”Marele Foc” din 1847, hanul se năruie și este în cele din urmă părăsit (deși biserica este refăcută între 1852 și 1853).
În timpul domnitorului Gheorghe Bibescu, hanul este demolat iar împrejurul său apare un cartier de case, cu străzi perpendiculare, conform sistematizării propuse de baronul Borroczyn iar arhitectul Ulrich Hofmann amenajează o grădină rectangulară în jurul bisericii, pe ”conturul” fostului han. Grădina ”de la Sf. Gheorghe” era foarte frecventată în cursul zilei, fiind denumită colocvial ”Grădina de la Tiriplic” (după numele unei vestite bumbăcării tătărești).
Despre monument
Statuia lui Constantin Brâncoveanu (1654-1714), realizată din bronz de către sculptorul Oscar Han, a fost amplasată (1937) în piațeta din fața Bisericii Sf. Gheoghe-Nou. În această biserică, reconstruită de însuși Brâncoveanu, a fost așezat la 1720 trupul marelui voievod, după martiriul de la Constantinopol, adus în secret de soția voievodului, Marica Doamna.
Monumentul a fost realizat din inițiativa primarului general al Bucureștiului din anul 1938, Iulian Peter, pentru a cinsti credința și martiriul marelui domnitor. Statuia lui Oscar Han (1891-1976) măsoară trei metri înălțime și îl prezintă pe Constantin Brâncoveanu stând în picioare, îmbrăcat în costum de epocă, în tunică lungă peste care poartă o mantie împodobită cu hermină. După moda vremii, capul este acoperit cu un „ișlic” (căciulă de blană), ornamentată cu un „surguci” (panaș). Petru Comarnescu comenta stilul lui Han ca fiind „acea sinteză de esențializare realistă a expresiei și de construcție arhitectural-stilizată”.
Stilul monumentului este caracteristic tuturor operelor realizate de Han, aparținând neoclasicismului, caracterizat de Petru Comarnescu ca o „sinteză de esențializare realistă a expresiei și de construcție arhitectural-stilizată”. Astfel, această creație emană măreție, monumentalitate, atât prin atitudinea reprezentării voievodului, cât și prin conturarea figurii sale, caracterizată de o expresie spiritualizată care denotă în același timp smerenie, robustețe morală dar și simplitate nobilă. Înfățișat în caracteristicul costum medieval de influență orientală, voievodul exprimă ceva din hieratismul icoanelor bizantine. Totodată, figura voievodului, de un calm aparent, reflectă o tensiune interioară, un anume zbucium sufletesc.
O inaugurare amânată
Deși fusese stabilită data oficială a inaugurării monumentului, când la festivitate urma să ia parte însuși suveranul Carol II, aceasta a fost amânată din cauza unei superstiții a regelui. Acesta a fost impresionat de „profeția” lui Nae Ionescu, controversatul profesor al geniilor de la Universitatea București. Chiar Oscar Han povestește că „Profesorul Nae Ionescu care nu mai era în grația regelui, ba încă era între ei o stare de rivalitate, ar fi spus undeva că regele Carol II va avea soarta lui Brâncoveanu. Se spune că regele, care era superstițios până la a fi maniac, nu mai agrea inaugurarea monumentului. A stat învelit toată iarna până ce o vijelie l-a descoperit”. A fost reînvelit de artist apoi „A plecat de la Primărie generalul Dombrovschi. A plecat din țară și Carol II. Brâncoveanu tot acoperit! Se înnegrise pânza pe el, începuse să putrezească și iar a fost descoperit de furtună. L-a învelit Primăria. Peste iarnă crivățul i-a smuls definitiv pânza ca să ofere, pentru totdeauna, privirilor noastre, imaginea mândră a voievodului.”
Astfel, această statuie nu a fost niciodată „dezvelită” oficial, după cum se obișnuia ci doar inaugurată, odată cu inaugurarea segmentului de bulevard de la Piața Brătianu la Piața Romei, în 27 noiembrie 1943.
