Arcul de Triumf este un tip special de monument, a cărui semnificație reprezintă cea mai înaltă formă de comemorare a unui/unor eveniment/e istoric/e. Specificul său în formă de poartă permite posibilitatea trecerii triumfală pe sub arcada monumentului a personalității/personalităților astfel onorate.
Apărut în Antichitatea romană în perioada imperială târzie (284 – 486 d.Chr.), edificarea arcelor de triumf la Roma s-a realizat pentru cinstirea imperatorilor romani, în scopul reflectării măreției și puterii absolute pe care o dețineau și pentru promovarea valorilor imperiului (ex.: Arcul lui Titus, Arcul lui Constantin, Arcul lui Septimius Severus). De asemenea, edificarea arcelor de triumf în provinciile cucerite au avut ca scop manifestarea puterii imperiale și celebrarea triumfului Imperiului Roman (ex.: Arcul de Triumf din Orange, Galia [Franța]).
În perioada modernă, acest tip de monument este reprezentat de Arcul de Triumf de la Paris, edificat între 1806 și 1836 și care a fost luat ca model de o serie de astfel de monumente ridicate de-a lungul timpului (ex. Londra, Barcelona, New York, St. Petersburg, București etc.)
În București, apariția acestui tip de monument este în strânsă legătură cu influențele francofone, manifestate după Revoluția de la 1848 care au condus la schimbarea structurii societății, de tip bizantin-orientală și au stabilit cursul întregii vieți românești pe coordonate de factură occidentală.
Astfel, de-a lungul timpului, au fost edificate în București o serie de arce de triumf în vederea celebrării diverselor evenimente istorice, considerate de mare valoare pentru epoca respectivă: 1848 – în cinstea adoptării noii Constituții revoluționare; 1859 – pentru celebrarea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn comun pentru Valahia și Moldova; 1866 – în cinstea proclamării primei Constituții a Principatelor Unite; 1878 – pentru cinstirea eroilor triumfători din Războiul de Independență; 1896 – cu ocazia vizitei împăratului Franz Josef în Regatul României; 1906 – pentru sărbătorirea a 40 de ani de domnie glorioasă a regelui Carol I.
O caracteristică comună a acestor monumente a fost perisabilitatea lor, fiind realizate pentru folosință temporară, doar pentru durata desfășurării evenimentului respectiv. Astfel, acestea erau construite fără fundație, pe o structură de lemn îmbrăcată în pânză și decorate somptuos cu ornamente din ipsos, fiind dezafectate după consumarea evenimentului.
În 1918, după realizarea Marii Uniri, în urma luptelor grele duse în ”Marele Război” (cum a fost denumit până în 1941 Primul Război Mondial), a fost realizat, pe actualul amplasament de pe Șoseaua Kiseleff, un arc de triumf tot din lemn, în vederea desfășurării paradei ostașilor biruitori. Acesta, din cauza perisabilității materialelor constitutive nu a rezistat în timp, degradându-se din cauza condițiilor meteo.
Peste patru ani, în 1922 s-a luat hotărârea înlocuirii arcului de triumf din 1918 cu unul realizat tot din lemn, până la găsirea fondurilor necesare edificării unui monument permanent care să comemoreze eroismul ostașilor români și totodată să amintească de semnificația deosebit de importantă pentru istoria națională al acestui act politic. După încoronarea Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria ca primii suverani ai României reîntregite, comisia desemnată pentru realizarea serbărilor dedicate încoronării l-a însărcinat pe arhitectul Petre Antonescu în vederea realizării unui arc de triumf impunător pe măsura importanței evenimentului. Însă, din cauza timpului scurt, monumentului i s-au realizat doar baza și scheletul din beton armat, exteriorul fiind îmbrăcat în pânză și decorat cu statui și basoreliefuri din ipsos. Această stare a determinat o degradare progresivă în timp a monumentului care ajunsese în 1930 o ”construcție incomodă” pentru imaginea orașului.
De abia în 1932 s-a decis realizarea integrală a monumentului din materiale durabile, definitive, astfel Arcul de Triumf a fost îmbrăcat în calcar, marmură de Rușchița și mozaic. Arcul de Triumf a fost inaugurat în 1936 – an în care s-au inaugurat Parcul ”Regele Carol II” (actual, Parcul ”Regele Mihai I”) și Muzeul Satului (actual, Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti”), în cadrul manifestării celei de-a doua ediții ”Luna Bucureștilor”.
Pentru edificarea construcției din materiale durabile a fost ales tot arhitectul Petre Antonescu care a conceput monumentul în spiritul stilistic al vremii, de o manieră sobră, caracteristică curentului modernist specific deceniilor 4 și 5 ale secolului XX. Astfel, dacă stilul versiunii din 1922 era tributar eclectismului, fiind caracterizat de o abundență de decorații (sculpturi colosale și basoreliefuri) cu tentă barocă, versiunea finală din 1936 este o construcție funcționalistă, având o decorație dedicată, exclusiv simbolistă.
Arcul de Triumf prezintă o singură arcadă interioară pe fațadă și două arcade mici pe laturile de acces în interiorul picioarelor monumentului.
Arcul de Triumf prezintă o singură arcadă interioară pe fațadă și două arcade mici pe laturile de acces în interiorul picioarelor monumentului.
Dimensiunile construcției – de două ori mai mici decât ale monumentului din Paris – sunt: 27 de metri înălțime, 26 de metri lățime și 16 metri înălțimea arcadei interioare. Accesul pe terasa monumentului se face pe interiorul picioarelor prin intermediul a 328 de trepte (164 pe fiecare picior). Interiorul Arcului de Triumf este împărțit pe 6 niveluri, parcursul scărilor fiind întrerupt de podesturi. Nivelul 4 cuprinde două camere (câte una pe fiecare picior) iar la ultimul nivel (6) se află un atic (cameră dispusă deasupra arcadei interioare a monumentului).
Decorația exterioară a Arcului de Triumf cuprinde:
Decorația interioară a Arcului de Triumf este prezentă doar în camere, cuprinzând: