Spiru Haret, născut la Iași în 1851 (cu doi ani înainte de izbucnirea Războiului Crimeii), ai cărui părinți (Costache, de profesie judecător și Smaranda) se stabilesc în nordul Moldovei, va urma primele clase de școală la Dorohoi, urmând, ca bursier, cursurile Liceului ”Sf. Sava”, pentru ca apoi să aleagă ca studii superioare domeniul real, absolvind Facultatea de Științe a Universității București și, în final, să-și ia doctoratul la celebra Sorbona pariziană, cu teza „Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare”, aceasta constituind un eveniment științific care l-a consacrat ca unul dintre pionierii științelor astronomice. Întors în țară, are parte de o carieră prodigioasă de cadru didactic în cadrul facultății bucureștene pe care o absolvise dar și la Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu și la viitoarea Politehnică bucureșteană, pe atunci Școala de Poduri și Șosele, predând mecanica rațională, algebra, geometria analitică și geografia descriptivă.
Recunoașterea sa oficială vine în anul 1892 când Haret este ales membru al Academiei Române. Pe de altă parte, ca om politic, membru al Partidului Liberal, este numit în mai multe funcții legate de învățământ și activitățile didactice, ocupând, în cele din urmă, funcția de ministru timp de trei guverne (între 1897–1899, 1901–1904 și 1907–1910). În această ultimă calitate a reformat educația românească, restructurând fundamental învățământul secundar și superior, înființând secțiunile claselor V – VIII (clasică, modernă și reală), instituind certificatul de absolvire (bacalaureatul), statuând înființarea învățământului profesional prin propunerea unei legi dedicate, cu planuri de instrucții și statute speciale pentru școlile de artă și meserii, liceele militare și seminarele teologice și transformând învățământul primar reorganizând școlile normale, introducând totodată în programă lucrările practice agricole, considerând că „învățătorul să fie sătean el însuși și prin urmare să păstreze iubirea pământului și deprinderea de a-l lucra”.
Tot Haret este cel care a înființat ”Biblioteca pedagogică”, a făcut demersuri repetate pentru creșterea numărului de localuri de școală (în timpul mandatelor sale au fost construite 1980 de clădiri în toată țara), a înființat pentru prima dată în România grădinițele de copii preșcolari și, în același timp, a creat o rețea de cămine școlare și cantine pentru copii săraci, înființând și turismul școlar (prin înființarea taberelor școlare).
