Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru și cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele și cerul românesc. El este într-un anumit fel, întruparea însăși a acestui cer și a acestui pământ, cu toate frumusețile, durerile și nădejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupți de pământ și de neam regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munților noștri și de la melancolia mării noastre, până la cerul nopții românești și teiul înflorit al copilăriilor noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă. Întreg Universul nostru îl avem în aceste zeci de pagini, pe care o mână harnică le-a tipărit și le împarte astăzi în cele patru colțuri ale lumii peste tot unde ne-a împrăștiat pribegia. Păstrați-le bine; este tot ce ne-a rămas neîntinat din apele, din cerul și din pămantul nostru românesc.
Obscur, dar mai puțin patetic, neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la “nemurire”, mai ales prin creația lui Mihail Eminescu. Petrolul și aurul nostru pot într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Si s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziția noastră de popor de graniță să-și piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu. Si cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului românesc a fost “proiectata în eternitate” prin versurile unui poet care a suferit toată viața de sărăcie, uneori chiar și de foame, și a murit, omorât de un nebun, într-un ospiciu…Este o lecție de modestie pe care însăși istoria ne-o da, nouă tuturor…
Mircea Eliade, Paris, Septembrie 1949
Eminescu a respins oferta de a fi ”poet de curte” deci apropiat vederilor și considerațiilor Casei Regale și din această cauză speculațiile privind moartea sa prematură au indicat un asasinat premeditat ”la nivel înalt”.