Povestea locului

Atunci când a fost inaugurat Rondul Roman în 1943, cu siguranță că atât primarul Bucureștiului, Ion Rășcanu,  cât și inițiatorul proiectului, filozoful  Ion Petrovici, secretar de stat la Ministerul Culturii și Cultelor, și-au dorit ca acest cerc perfect  din mijlocul Bucureștiului  să fie - nu doar un loc de relaxare, dar și un spațiu al admirației față de frumos și față de cultură, un Pantheon al statuilor marilor oameni ai României.

Dacă astăzi, am face un exercițiu de imaginație și am  privi de undeva de sus grădina Cișmigiului, am vedea că  Rotonda Scriitorilor seamănă izbitor cu amprenta arheologică a unui templu antic. 

Douăsprezece coloane care marchează un cerc. Fără început, fără sfârșit și având cerul drept cupolă, un „conclav” de doisprezece apostoli ai culturii române, luptători cu pana și mărturisitori ai dragostei de România.

„În fiecare anotimp Rotonda își arată altă frumusețe. Vara și toamna nuanțele de verde, apoi de auriu, se revarsă și se împletesc, iar busturile albe se profilează cu alura lor clasică pe zbuciumul frunzelor. Iarna totul devine desen alb-negru de ramuri goale, numai arborii veșnic verzi îmblânzesc răceala pietrei, iar marmura statuilor luminează cercurile concentrice de regnuri înfrățite” (Victoria Dragu Dimitriu).

Despre monument

Între cele douăsprezece monumente dedicate personalităților culturii române din Rondul Roman, un bust trebuia să fie, fără de tăgadă, închinat lui Nicolae Bălcescu. Dacă ceilalți unsprezece iluștri companioni au fost luptători mai ales cu pana, pe Bălcescu întotdeauna ni-l închipuim precum în vechile icoane bizantine, cu pana într-o mână și cu lancea în cealaltă. Bustul dăltuit de Constantin Baraschi îl redă bătrân și îngândurat. Mai bătrân decât îi era vârsta, pentru că s-a stins repede, la doar 33 de ani, ca o candelă în care a fost prea puțin uleiul.

Despre personalitatea reprezentată

Nicolae Bălcescu s-a născut la 29 iunie 1819, în mahalaua Boteanu din București. Primele studii le-a făcut în casa mamei sale, cu un arhimandrit grec. Începând cu 1832 a studiat la Colegiul Sfântul Sava (liceul avea să-i poarte numele în perioada comunistă) unde i-a fost profesor Ion Heliade Rădulescu și unde l-a avut coleg pe Ion Ghica.

Ion Ghica despre Nicolae Bălcescu

Într-o celebră epistolă adresată lui Vasile Alecsandri, Ion Ghica povestește prima întâlnire cu Bălcescu. În drumul spre casă, prin scurta ulicioară ce începea în poarta Colegiului Sfântul Sava: Un găligan de școlar cât un bivol de mare, tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu, îl trântise la pământ și-i căra la pumni, căutând să-i ia din mână o bucată de halviță. Goliatul, căruia toți îi spuneam Sotea, își petrecea timpul mai mult la poarta școalei, între plăcintari și salepcii, decât în clasă. Îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un erete și i-l smulgea din mână; De astă dată, însă, găsise împotrivire, băiatul, deși trântit la pământ, nu lăsa să-i scape halvița; o apăra din mâini și din picioare, cu dinții și cu unghiile. Fie din indignațiune, fie că puteam conta pe camarazii care veneau din urmă, mi-am luat inima în dinți și m-am aruncat în ajutorul celui slab și asuprit. 

Băiatul cel slăbuț nu era nimeni altul decât Nicolae Bălcescu, iar între cei doi s-a închegat o prietenie ce avea să dureze o viață.

La doar 19 ani, în 1838, Bălcescu intră în armată, iar peste doi ani se implică în conspirația condusă de Dimitrie Filipescu. Complotiștii sunt descoperiți și Bălcescu este închis pentru doi ani la Mănăstirea Mărgineni, unde avea să se îmbolnăvească de plămâni, boală care peste ani, îi va aduce sfârșitul.

Același Ion Ghica descrie reîntâlnirea cu Nicolae Bălcescu în arestul de la Mărgineni: „În camera în care am intrat, un tânăr căruia d-abia îi mijea mustața pe buze ședea pe marginea unui pătucean de scânduri, fără alt așternut decât o manta soldățească ghemuită căpătâi și o lumânare de seu într-un sfeșnic de pământ, care lumina un Ceaslov, singura carte care-i fusese permisă. Acel arestant era băiatul pe care cu câțiva ani îndărăt îl scosesem din mâinile fiorosului Sotea”.

La scurt timp după eliberare, Bălcescu înființează organizația secretă Frăția, cea care avea să devină motorul mișcării revoluționare de la 1848. În această perioadă a călătorit mult, în Țara românească, Transilvania, Moldova și Bucovina, dar și în afara teritoriiilor locuite de români, îndeosebi în Franța și Italia, luând contact cu mișcările revoluționare de acolo. 

Împreună cu August Treboniu Laurian a editat revista istorică Magazin Istoric pentru Dacia.

Rolul lui Nicolae Bălcescu în declanșarea și desfășurarea revoluției de la 1848 în Muntenia, a fost unul hotărâtor. Pentru o scurtă perioadă de timp el a fost numit ministru de externe, iar mai apoi, unul dintre cei patru secretari ai guvernului provizoriu. 

În septembrie 1848, a fost arestat de trupele otomane care au înăbușit revoluția munteană. A reușit să evadeze și s-a refugiat în Transilvania de unde a fost expulzat de autoritățile habsburgice. A plecat prin Trieste, la Atena și apoi la Constantinopol unde a încercat să pledeze cauza revoluției. A încercat și o reconciliere între Lajos Kossuth și Avram Iancu cărora le-a propus un proiect de pacificare, fără sorți de izbândă însă. Trupele habsburgice și ruse au intrat în Transilvania și revoluția a fost înnăbușită și acolo. Toate aceste călătorii, întreprinse în condiții vitrege i-au șubrezit și mai mult sănătatea.

Exilat la Paris a început să lucreze la marea sa operă istorică Românii supt Mihai Voievod Viteazul, care avea să fie publicată după moartea sa.

În 1850 a mai făcut o încercare de a intra în țară pe la Galați, pentru a-și vedea mama bolnavă, dar autoritățile i-au refuzat accesul. Plecat într-o ultimă călătorie prin Malta și Napoli, s-a stabilit la Palermo unde a murit de tuberculoză, în 29 noiembrie 1852, într-o cameră de hotel, departe de țara pe care atât de mult a iubit-o.

Descriere tehnică

Dimensiuni: statuie: 0,92 m, soclu: 2,40 m
Material: statuie: marmură de Ruşchiţa, soclu: piatră de Vraţa sau de Câmpulung

Despre autor

Constantin (Mușat) Baraschi (1902, Câmpulung - 1966, București)  este un sculptor român, membru corespondent al Academiei Române din 1955. Studii: 1921–1923, Bucureşti, Şcoala de Belle-Arte, cu Fritz Storck şi Dimitrie Paciurea; 1927–1928, Paris, Academiile Grande-Chaumière şi Julian, cu Henri Bouchard şi, probabil, cu Antoine Bourdelle.

În 1929 călătoreşte în Grecia, Italia şi Iugoslavia unde ia contact cu opera lui Ivan Mestrovic. A fost membru în mai multe asociaţii artistice: 1930–1940, Grupul nostru; 1932, Salonul de toamnă; 1939, preşedinte al Sindicatului artelor frumoase.

A fost profesor pentru Valentina Boștină, George Apostu, Gabriela Manole-Adoc, Vasile Aciobăniței, Livia Cernensky, Victor Roman.

Primește premii: în 1938 - Premiul Academiei Române, în 1951 titlul - Maestru Emerit al Artei, Medalia de Aur la expoziția internațională de la Paris din 1937, Medalia de Argint pentru sculptură „Sfântul Gheorghe” în 1940. Din 1950, profesor la IAP Bucureşti. În atelierul său, mai mulţi viitori sculptori, printre care Paul Vasilescu şi Peter Jacobi, au primit primele îndrumări.

Premii: 1927, bursa SO pentru Paris; 1929, Barcelona Exp. intern., diploma de onoare; 1937, Paris, Exp. universală Arts et Techniques dans la Vie Moderne, medalia de aur; 1940, Milano, Trienala, medalia de argint pentru sculptura Sfântul Gheorghe; 1949, 1951, 1953, pr. de stat; 1954, artist al poporului; 1955, membru corespondent al Academiei Române.

Sculptura sa se plasează sub semnul unui realism academizant care a  răspuns gustului oficial atât în anii interbelici cât şi în perioada stalinistă. Autorul unor busturi şi statui ale lui Carol II. A preferat bronzul şi marmura, mai adecvate intenţiilor de glorificare ale sculpturii. În anii ’30 sculptează nuduri feminine viguroase (Tors, bronz, Muz. de Artă, Constanţa) şi portrete feminine graţioase în care parafrazează portretele renascentiste. Polemica din jurul statuii lui Eminescu, declanşată de articolul lui Dan Hăulică din 1965, care a antrenat un număr mare de artişti şi oameni de cultură, a fost semnalul abandonării oficiale a realismului socialist.

Artă publică:

1931–1932, Predeal, Monumentul Eroilor;

1938, Bucureşti, Arcul de Triumf, basoreliefuri;

1939, Parcul Herăstrău, Fântâna Modura (demolată şi reconstruită în 2006, bronz);

1940, faţada Facultăţii de Drept, Solon, piatră;

1945, Bucureşti, Piaţa Victoriei, Mon. Ostaşului Sovietic, bronz (1990 reamplasat în Cimitirul sovietic, Pipera); 1964, Constanţa, Parcul Teatrului, Satir şi nimfă, marmură; Mamaia, Satir şi nimfă, bronz; anii 1990, Bucureşti, Caragiale, bronz, reamplasată de două ori ca urmare a unei polemici cu substrat politic.

Printre creațiile sale de referință se numără două altoreliefuri pentru Arcului de Triumf, statuia „Nicolae Bălcescu”, dezvelită în 1969 la Pitești și două basoreliefuri pentru fațada Institutului de botanică din capitală.

A contribuit la detalii din iconostasul Bisericii Cașin, este autorul busturilor lui Nicolae Bălcescu, Alexandru Sahia și George Coșbuc din parcul Carol I.

În București, pe Calea Dorobanți, se găsește blocul Zodiac, construit în perioada interbelică, care astăzi este declarat monument istoric. Poartă această denumire datorită celor 16 panouri decorative cu tematică astrologică realizate de Constantin Baraschi.

Constantin Baraschi a fost rector la Institutul de Arte Plastice din București și singurul sculptor român care a scris un tratat de sculptură ("Tratat de sculptură", 2 vol., Editura Meridiane 1962. Ediția a II-a în 1964).

La Câmpulung, în Grădina Publică, se află sculpturile sale "N. Bălcescu" și "Autoportret". Tot în localitate mai sunt "Țăranca din Muscel" și grupurile statuare de la Cimitirul Flămânda și de la intrarea în stadionul Câmpulung.

Din patrimoniul Muzeului de Artă din Constanța fac parte patru lucrări realizate de Constantin Baraschi: "Faun" (1938), "Tors", "Extaz" și "Portret George Enescu". Tot în Constanța se află "Satirul și Nimfa", statuie amplasată, în anul 1964, în parcul Teatrului Constanța. Sculptura "Extaz", aflată în muzeu, a fost lucrată din marmură, iar o variantă turnată în bronz este amplasată în stațiunea Mamaia;

Aleea Cariatidelor, din Parcul Herăstrău face parte din ansamblul statuar Fântâna Modura, care a fost realizat în 1939 de sculptorul Constantin Baraschi. Cele 20 de cariatide, așezate în două șiruri de câte 10 statui pe fiecare parte a aleii, reprezintă țărănci din Muscel și Mehedinți, îmbrăcate în port popular și purtând pe cap un ulcior. La capăt se află statuia Modura, o femeie despre care legenda spune ca i-a oferit apă lui Carol al II-lea atunci când acesta a aterizat forțat în comuna Vadu Crișului, Bihor. Regele a emis și o monedă înfățișând-o pe Modura. Lucrarea a fost distrusă în anii cinzeci pentru a face loc statuii lui Stalin. Grupul statuar care se află acum la intrarea în Herăstrău este o reconstituire realizată de sculptorul Ionel Stoicescu, în anul 2006, pe baza fotografiilor de epocă și a unei cariatide originale găsite în cimitirul Bellu în 2006 .

Monumentul Kilometrul zero localizat în centrul Bucureștiului, în fața Bisericii Sf. Gheorghe, a fost creat de către Constantin Baraschi în 1938, statuia lui I. L. Caragiale din București,bustul lui Nicolae Bălcescu, amplasat în Rotonda scriitorilor din Parcul Cișmigiu din București.

Cele 4 efigii de bronz, reprezentând capul lui Mihai Viteazul și stema țării din acea vreme, încastrate în pereții podului peste râul Neajlov, construit in epoca regelui Carol al II-lea, reconstituit în anii 1934 -1935, în cinstea victoriei asupra turcilor la Călugăreni.

Fata pe valuri, sculptură în bronz - fântână arteziană, instalată în anul 1966 în fața magazinului Romarta din Galați. O replică a acestei sculpturi se află la Genova, în colecția Hohn.

Zbor, basorelief pe fațada fostei uzine "Tractorul" din Brașov.