Monumentul dedicat lui Ion Creangă, din rondul roman, are o istorie aparte. Spre deosebire de ceilalți unsprezece nemuritori, vecini ai săi de rotondă, bustul hâtrului moldovean a fost amplasat cu aproape două decenii mai târziu, pe un soclu lăsat gol de tăvălugul mâniei proletare, la sfârșitul anului 1944. Cel căzut victimă ciocanelor revoluționare era bustul din marmură al poetului Octavian Goga, vinovat (omul - nu marmura) pentru că prezidase consiliul de miniștri de extremă dreapta din 1937 - 1938.
Abia în 1960 autoritățile comuniste aveau să găsească un personaj care să fie la înălțimea iluștrilor companioni dar să aibă și o fișă de cadre corespunzătoare. Genialul povestitor era perfect pentru a umple golul lăsat de vandali. A fost sărac de la începutul până la sfârșitul vieții, părinții lui au fost țărani și, mai presus de toate, a fost răspopit de Consistoriul Mitropolitan pentru că divorțase și trăgea cu pușca în ciorile de pe turnul Goliei.
Este de amintit faptul că, în anul 1993 Părintele Patriarh Daniel, pe vremea aceea proaspăt numit Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a ridicat caterisirea, ca un act de dreptate: „de acum înainte la slujbele de pomenire, parastase şi comemorări de ordin religios fiind pomenit ca «diaconul Ion»“.
Îi datorăm lui Creangă basmele minunate care ne-au bucurat copilăria dar și opera autobiografică „Amintiri din Copilărie” în care admirăm cu predilecție „farmecul dialectal, limba privită ca un adaos de frumusețe” așa cum o caracterizează George Călinescu. A scris mult la îndemnul lui Titu Maiorescu, pe care l-a avut profesor la Școala preparandală vasiliană de la „Trei Ierarhi”, dar și împins de Mihai Eminescu pe care l-a cunoscut în 1875, în vremea când poetul era inspector școlar la Iași și Vaslui.
