Deși iubea traiul tihnit și confortul conacului de la Mircești și disprețuia politica, nu a pregetat să se alăture revoluționarilor de la 1848, în lupta lor pentru împlinirea idealului național. Vasile Alecsandri a fost cel care a redactat petiția în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza. După înfrângerea revoluției s-a exilat la Paris. În perioada exilului și după întoarcerea în Moldova, a militat activ pentru Unirea Principatelor. Între anii 1852 - 1853 a editat două culegeri de poezii populare românești, Poezii popolare ale românilor, iar în anul 1855 a scos revista „România Literară”.
Activitatea politică a lui Alecsandri este legată îndeosebi de Unirea Principatelor Române și a fost influențată de prietenia cu Alexandru Ioan Cuza. A fost deputat și ministru de externe, iar între 1885 și 1890 a fost Ministru al României la Paris. A călătorit mult în Franța, Anglia, Italia, folosindu-și talentul diplomatic în cancelariile marilor puteri europene, pentru recunoașterea Unirii celor două Țări Române.
Între anii 1860 și 1890 notorietatea lui Alecsandri a ajuns la apogeu, fiind considerat scriitorul reprezentativ al țării. În anul 1878, creația sa Cântecul Gintei Latine a fost premiată în Franța, în cadrul mișcării Felibri de la Montpellier, aceasta fiind prima distincție străină primită de un scriitor român.
Istoricul literar Paul Cornea ne spune că Vasile Alecsandri a avut ca poet marele merit de a fi intuit în folclor o sursă de regenerare a lirismului. Pastelurile au reprezentat lucrarea maturității sale artistice, de la el cuvântul devenind termen generic pentru poezia descriptivă.
În dramaturgie ne-a lăsat cunoscutele comedii Iașii în Carnaval, Cucoana Chirița în Iași și Cucoana Chirița în provincie, ori tragedii remarcabile ca Ovidiu sau Fântâna Blanduziei, scrise spre sfârșitul vieții.
Așa cum sublinia Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri trebuie judecat în relație cu timpul său și în totalitatea acțiunilor sale: el rămâne scriitorul reprezentativ al românilor în perioada organizării moderne a statului și a primei definiții organice a conceptului de națiune, ca sinteză între naționalitate și europenism.