Nu de mică importanță este munca lui Coșbuc de traducător. Stăpânirea perfectă a versificației l-a ajutat în tălmăciri magistrale ale operelor lui Vergiliu, Byron, Schiller. De la el ne-au rămas și traduceri exemplare inclusiv din limba sanscrită, cum ar fi Sakuntala, de Kālidāsa.
Poezia sa aparține patrimoniului cultural național, creația sa recomandându-l drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvârșit și un autor canonic, care nu poate lipsi din manualele școlare nici în ziua de azi. A dus, de asemenea, o prodigioasă activitate de iluminare (culturalizare) a țăranilor, fiind un precursor al mișcării poporaniste.
Tot ca traducător, a reușit să dea o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie. A tradus de asemenea Eneida lui Virgiliu și Odiseea lui Homer, pe care le-a adaptat sufletului și înțelegerii din mediul țărănesc. A introdus specii ale poeziei orientale, cum ar fi gazelul, în poezia română. Toate aceste calități îl recomandă pentru poziția pe care o ocupă, de autor clasic, dar mai ales simțul echilibrului și faptul că a scos în evidență partea solară, idilică a sufletului țăranului român.
Coșbuc a murit în anul 1918, sfâșiat de durerea pierderii unicului său fiu Alexandru, pierit la numai 20 de ani, într-un accident de mașină.
Liviu Rebreanu scria în ziarul „Lumina”, la câteva zile după moartea poetului: „Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. […] A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţi. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”